Cromul

Cromul este un element mineral esențial, în special pentru metabolismul glucidelor și al grăsimilor. Este al 21-lea element component al scoarței terestre ca abundență (concentrația în sol este de aproximativ 40 mg/kg).

Deși teoretic poate fi găsit în toate stările de oxidare, cel mai abundent este cromul elemental, bivalent, trivalent și hexavalent. Cromul bivalent este un agent reducător puternic, iar în contact cu aerul oxidează rapid, formând crom trivalent, care este cea mai stabilă stare de oxidare și este găsit în organismele vii, dar nu are capacitatea de a traversa membranele celulare. Cromul hexavalent este a doua cea mai stabilă stare de oxidare a cromului și este un agent oxidant puternic, în special în mediul acid, și are capacitatea de a traversa membranele celulare și nucleare, având efect carcinogen.

Efectele carcinogene ale cromului hexavalent au fost analizate în anul 1936, când s-au efectuat studii referitoare la incidența cancerului pulmonar la muncitorii ce lucrau cu crom, atenția fiind în acea perioadă asupra efectelor toxice ale acestuia. Rolul cromului în fiziologia organismului uman a fost demonstrat în anul 1977, principalele asocieri fiind între deficitul de crom și diabetul zaharat de tip 2. (1, 2, 5, 6)

Metabolismul cromului

Absorbția cromului

Cromul hexavalent ajunge în organismul uman prin inhalare sau prin contaminare industrială, absorbția intestinală a acestuia fiind mai mare decât în cazul cromului trivalent, însă majoritatea este redus la crom trivalent în intestinul subțire înainte de absorbție.

Cromul trivalent ajunge în organism prin absorbție intestinală, în special la nivelul jejunului și mai puțin la nivelul duodenului și ileonului. Absorbția intestinală este în general redusă, doar până la 2% din cromul alimentar fiind absorbit zilnic. Absorbția este amplificată de prezența la nivel intestinal a aminoacizilor, carbohidraților, acidului ascorbic, oxalați și aspirină și scăzută de antiacide. (2, 3, 7)

Necesarul de crom

Aportul de crom este de obicei deficitar (aproximativ 60% din necesarul minim), cantitatea zilnică necesară fiind de 50-200 micrograme. Media dozei zilnice ingerate în cazul unei diete obișnuite este de 33 micrograme la barbați și 25 micrograme la femei. Alimentele cele mai bogate în crom sunt cerealele, brocoli, fasolea verde, vinul. (4, 5)

Transportul cromului

Cromul absorbit circulă legat de beta-globulinele plasmatice și de transferină. Receptorii pentru transferină sunt sensibili la insulină, astfel încât creșterea nivelelor de insulină crește numarul de receptori de transferină de la nivelul membranelor celulare, cresând astfel preluarea cromului la nivel tisular, în special în os, splină, ficat și rinichi. (1, 2, 9)

Concentrația sangvină și tisulară a cromului

Recent au fost dezvoltate metode adecvate pentru determinarea concentrației sangvine a cromului. Concentrația cromului în sânge nu este un indicator bun al identificării deficienței de crom în organism, astfel încât dozarea sa nu se indică în acest scop.

Cantitatea totală de crom în organism este între 0,4 și 6 mg, cele mai mari concentrații fiind în păr, oase, ficat, rinichi, splină, plămâni și intestinul gros. (6, 9)

Excreția cromului

Excreția cromului este în principal renală, prin filtrare glomerulară și în cantitate mică prin par, bilă sau transpirație. (7)

Rolurile cromului în organism

Rolurile cromului în metabolism

Cromul este implicat în metabolismul carbohidraților, lipidelor și proteinelor.

În ceea ce privește metabolismul carbohidraților, deficitul de crom este asociat cu dezvoltarea simptomelor de diabet zaharat, intoleranță la glucoză și scădere ponderală. Suplimentarea cu crom intratisular in vitro determină intensificarea oxidării glucozei, intensificarea glicogenolizei și a conversiei glucozei în lipide și creșterea utilizării glucozei în periferie.

În cadrul metabolismului lipidic, cromul are rol de reducere a procesului de aterogeneză. Suplimentarea cu crom a determinat la animalele de experiență creșterea HDL colesterolului și scăderea LDL colesterolului și a trigliceridelor.
Rolul cromului în metabolismul proteic este strâns legat de acțiunea anabolizantă a insulinei, cu creșterea captării aminoacizilor la nivelul țesutului muscular striat. Cromul intervine și în metabolismul acizilor nucleici, având efect protector împotriva denaturării ARN-ului și are și efect de stimulare a sintezei ARN-ului. (1, 3, 4, 5, 8)

Rolul cromului în endocrinologie

În cursul episoadelor de stres (traume, arsuri, chirurgie etc), crește sinteza de cortizol ce este un antagonist al insulinei cu creșterea nivelelor serice ale glucozei care la rândul lor stimulează mobilizarea cromului din depozite și ulterior eliminarea urinară a acestuia, astfel încât, factorii inductori de stres cresc excreția urinară a cromului.

Cromul este cofactor al insulinei și are efect de stimulare a legării insulinei de receptorii specifici și de creștere a numarului de receptori pentru insulină exprimați la nivelul membranei celulare a celulelor beta-pancreatoce. (3, 4, 5)

Sarcina și lactația

Femeile aflate în perioada lactației pierd cu 50% mai mult crom prin urină decât restul femeilor, iar cantitatea secretată în lapte este de 0,2 micrograme. Este estimat ca rezervele de crom după sarcină se refac în aproximativ 3 ani. (5, 9)

Deficitul de crom

Manifestările deficitului de crom constau în

• intoleranță la glucoză
• glicozurie
• dislipidemie
• creșterea procentului de grăsime corporeală
• neuropatie
• encefalopatie (2, 3, 7)

Toxicitatea cromului

Efectul toxic este asociat cu cromul hexavalent, nu și cu cromul trivalent, care are o toxicitate mai mică decât alte elemente minerale precum cuprul, iodul, seleniul sau zincul. Intoxicația cu crom hexavalent determină manifestări pulmonare, renale și hepatice. Efectele la nivelul aparatului respirator sunt determinate de inhalarea cromului și constau în inflamația mucoasei bronșice, spasm al musculaturii netede bronșice, iar în cazul expunderii cronice poate să apară perforația septului nazal și cancer pulmonar cu celule mici. La nivel renal, intoxicația acută determină necroză tubulară renală acută. Afectarea hepatică constă în necroză hepatocitară. (2, 3, 8, 9)