Lipofagia (autofagia lipidică) - un nou mecanism descoperit în postul alimentar (fasting)

Autorul canalului Physionic, cunoscut pentru modul riguros și pasionat în care analizează studii de fiziologie umană, revine cu o prezentare a unuia dintre cele mai surprinzătoare studii din domeniul metabolismului. Cu o formare solidă în cercetare biomedicală și o experiență consistentă în interpretarea literaturii științifice, creatorul Physionic a fost dintotdeauna interesat de mecanismele moleculare ale postului, autofagiei și compoziției corporale. În acest interviu-video, el discută despre rezultatele unui studiu despre fasting publicat în Nature Communications (2025).
Studiul aduce o perspectivă revoluționară asupra modului în care celulele adipoase eliberează grăsimea în timpul postului alimentar - descoperirea explică un mecanism complet nou de degradare a lipidelor, independent de lipoliza clasică, bazat pe autofagie, proces prin care celulele se „curăță” și își reciclează propriile componente.

Un nou mecanism de ardere a grăsimilor - lipofagia (autofagia lipidică)

Physionic începe prin a explica mecanismul tradițional al pierderii de grăsime. În condiții normale, celulele adipoase stochează milioane de molecule de grăsime sub formă de trigliceride. În timpul postului, când aportul caloric este zero, aceste celule eliberează acizii grași în sânge, furnizând combustibil organelor. Acest proces se bazează pe lipoliză, mecanismul canonic de degradare a trigliceridelor, mediat de enzime precum lipaza sensibilă la hormoni (HSL) și lipaza adipocitară (ATGL).

Totuși, cercetătorii au descoperit un fapt surprinzător: nivelul acestor enzime scade în timpul postului, în loc să crească. Deși logic ar fi ca ele să se amplifice pentru a accelera descompunerea grăsimilor, celulele urmează un alt traseu metabolic. În locul lipolizei clasice, ele activează proteine implicate în autofagie, proces denumit de autori „lipoliză non-canonica lizozomală”.

Această schimbare sugerează că, pe măsură ce postul avansează, celulele nu mai „taie” moleculele de grăsime una câte una, ci le „înghit” în interiorul veziculelor autofagice, unde sunt degradate masiv și eficient.

Autofagia – noul motor al metabolismului în post

Physionic descrie imagini microscopice din studiu care arată cum, în condiții de post, veziculele autofagice devin abundente în celulele adipoase.

În aceste imagini:

• albastrul reprezintă nucleul celular,

• roșul marchează identificarea celulei adipoase,

• negrul indică zonele pline de lipide,

• verde este markerul autofagiei.

În colțul imaginilor, o săgeată albă indică apariția masivă a acestor vezicule în condiții de post. Datele cantitative confirmă observația vizuală: autofagia crește semnificativ în timpul restricției alimentare.

Physionic menționează că această idee fusese sugerată și în alte cercetări mai vechi, unde autofagia era observată mai ales în celulele imunitare în timpul postului. Totuși, studiul actual demonstrează clar că autofagia devine un mecanism activ și esențial în celulele adipoase, responsabil de eliberarea rapidă a energiei stocate.

Tranziția metabolică în timpul postului

Pe măsură ce analiza avansează, Physionic descrie o descoperire cheie a autorilor: postul produce o tranziție metabolică treptată, în care organismul schimbă „ștafeta” între două procese.

• În primele ore de post, lipoliza clasică domină. Hormonii – în special adrenalina și noradrenalina – se leagă de receptorii de pe celulele adipoase și activează eliberarea acizilor grași.

• După epuizarea rezervelor de glucoză și glicogen, autofagia preia controlul. Aceasta acționează ca un mecanism de urgență, generând o descompunere rapidă și amplă a lipidelor prin formarea de vezicule care „aspiră” grăsimea internă a celulei.

Physionic explică metaforic această tranziție: la începutul postului, barajul metabolic este „pe jumătate deschis”, iar odată cu prelungirea restricției, „barajul se deschide complet”, permițând o eliberare masivă a energiei.

În esență, lipoliza devine prea lentă pentru a satisface cerințele energetice, iar celulele activează un mecanism superior de eficiență – autofagia lipidică sau lipofagia.

Lipofagia – termenul corect și implicațiile sale

Autorul clarifică o confuzie terminologică frecventă: deși termenul „autofagie” este mai cunoscut, forma exactă pentru procesul descris în acest studiu este lipofagie. Lipofagia desemnează forma specializată de autofagie care are loc în celulele adipoase, având ca scop degradarea picăturilor lipidice din interiorul acestora.

Physionic subliniază că această descoperire schimbă modul în care înțelegem mobilizarea energiei în timpul postului. În locul unei simple reacții enzimatice, celula folosește o strategie complexă, bazată pe compartimentare, reciclare și control lizozomal, ceea ce explică de ce pierderea de grăsime devine accelerată după primele 24–48 de ore de post.

Dovezi ale fenomenului și la oameni

Deși experimentele detaliate au fost realizate pe animale, cercetătorii au verificat existența aceluiași mecanism la oameni care au postit timp de zece zile. Analiza a vizat expresia a patru gene implicate în controlul autofagiei și lipofagiei în țesutul adipos uman.

Rezultatele au arătat că două dintre aceste gene au fost puternic crescute după post, confirmând o corelație între observațiile la animale și reacțiile metabolice umane.

Mai mult, când probele de grăsime umană au fost tratate cu inhibitori ai autofagiei, eliberarea de grăsime a scăzut semnificativ, dovedind că procesul de lipofagie este funcțional și relevant la om.

Physionic numește această descoperire „fascinantă și elegantă”, subliniind că, deși dovezile nu sunt definitive, ele oferă o imagine coerentă a felului în care postul modifică fundamental fiziologia metabolismului lipidic.

Ficatul – aspiratorul metabolic al grăsimilor

Physionic continuă discuția explorând efectele pe care postul le are asupra ficatului, un organ central al metabolismului energetic. În timpul postului, ficatul devine un veritabil „aspirator metabolic”, care atrage și procesează grăsimea eliberată din țesutul adipos.

El explică faptul că, pe măsură ce celulele adipoase își „deschid porțile” și încep să elibereze acizii grași, ficatul îi preia și îi convertește în corpi cetonici — molecule esențiale pentru alimentarea energetică a creierului și a altor organe atunci când glucoza lipsește.

Această activitate intensă a ficatului este facilitată de autofagia hepatică, care accelerează procesele de descompunere a lipidelor interne. Practic, ficatul acționează ca o stație de reciclare: preia, transformă și redistribuie energia provenită din grăsimi.

Physionic subliniază un aspect interesant: acest „efect de vid metabolic” nu este o simplă consecință pasivă a postului, ci un răspuns activ, coordonat între țesuturi, ceea ce demonstrează că organismul posedă un grad ridicat de adaptabilitate.

Limitele cercetării umane

Un punct esențial abordat de Physionic este acela că experimentele detaliate privind lipofagia nu pot fi realizate integral pe oameni, din cauza limitărilor etice și tehnice.

De aceea, cercetările complexe asupra mecanismelor intracelulare – cum ar fi urmărirea veziculelor autofagice, analiza genelor și manipularea enzimelor – sunt efectuate în principal pe animale de laborator.

În schimb, la oameni, se folosesc metode indirecte:

• analiza expresiei genelor în probe de țesut adipos;

• măsurarea nivelurilor de metaboliți în sânge;

• corelarea modificărilor genetice și biochimice cu durata postului.

Physionic insistă asupra faptului că aceste „urme” observate în corpul uman sunt indicii solide, dar nu dovezi absolute, subliniind nevoia de prudență în interpretarea datelor. Totuși, faptul că inhibarea autofagiei în probele umane de grăsime reduce eliberarea lipidică confirmă că același mecanism este foarte probabil activ și în corpul nostru.

Dialogul dintre celulele adipoase și cele imunitare

După analiza mecanismului central al studiului, Physionic introduce un subiect fascinant: interacțiunea dintre celulele adipoase și celulele imunitare în timpul postului.

El amintește că și alte cercetări anterioare au arătat că, pe măsură ce celulele adipoase încep să elibereze grăsimea, acestea formează vezicule lipidice extracelulare — mici „pachete” de grăsime care ajung în spațiul intercelular.

În acel moment, celulele imunitare pătrund în țesutul adipos, preiau aceste vezicule și le procesează intern, folosind propriile mecanisme de autofagie. Cu alte cuvinte, există o cooperare metabolică între sistemul imunitar și cel adipos:

• celulele adipoase „exportă” grăsimea;

• celulele imunitare o „curăță” și o procesează;

• întregul sistem contribuie la menținerea echilibrului energetic și la reducerea stresului metabolic.

Physionic descrie această relație drept o sinergie elegantă — un exemplu de comunicare intercelulară complexă, care devine activă doar în condițiile speciale ale postului.

Semnificația științifică și lipsa unei aplicații imediate

Deși descoperirea este impresionantă, Physionic insistă asupra unui mesaj-cheie: acest studiu nu trebuie interpretat ca o recomandare practică pentru post.

El afirmă că rezultatele au un scop științific, nu terapeutic – ele ne oferă o perspectivă nouă asupra modului în care corpul reacționează la lipsa hranei, dar nu stabilesc un protocol de post optim pentru oameni.

Autorul subliniază că „nu e vorba despre ceva ce trebuie aplicat imediat, ci despre o descoperire care ne arată cât de sofisticată este biologia umană”.

Physionic amintește că postul nu este o rețetă magică și că interpretarea grăbită a acestor date în cheie dietetică ar fi greșită. Ceea ce contează, spune el, este fascinația științifică a faptului că organismul deține două moduri diferite de a arde grăsimea, iar în condiții extreme, el „apasă pedala” prin activarea autofagiei.